Conceptul de state „în tranziţie” a intrat în limbajul politic internaţional şi este frecvent utiliazat cu referire la statele fostului „bloc comunist”, state care, în timpul războiului rece, au fost desemnate printr-un termen geografic cu conotaţii politice şi anume „Europa de Est”. Transformările intervenite după prăbuşirea sistemului mondial bipolar au adus prin politică, modificări substanţiale ale geografiei. Astfel, a fost „reinventată” împărţirea geografică a Europei în „Europă de Vest”, „Europă Centrală” şi „ Europă de Est”. Deşi frontierele între aceste trei ramuri ale marii Europe sunt încă vagi, ele sunt, totuşi, suficient de explicite pentru a transforma Balcanii (de Est şi de Vest) într-o peninsulă sudică a Europei Centrale. Pe cale de consecinţă, adevărata Europă de S-E este astăzi Caucazul. De asemenea, ţări situate în interiorul continentului şi în apropiere de graniţa lui estică au devenit, prin extinderea NATO, ţări atlantice. Lumea euro-atlantică se întinde, astfel, de la San Francisco (în Pacific) la Constanţa (în Marea Neagră). Pe de altă parte, „Europa Centrală” renăscută include state care au făcut parte din fostul „bloc sovietic” (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, România, Slovenia) dar şi state care au aparţinut după cel de al doilea război mondial doar „blocului atlantic” (Germania, Austria, Italia).

În acest context politico-geografic se impune cu atât mai mult definirea conceptului de „state în tranziţie”. În condiţiile în care toată omenirea este în tranziţia de la sistemul divizării/dezbinării bipolare la sistemul solidarităţii/globalizării multipolare (tranziţie interesând democraţia, convieţuirea inter-culturală, familia, naţiunea, statul, integrarea regională şi cooperarea inter-regională – în cadrul unei alte tranziţii, de la naţional la internaţional – etc.) ceea ce între anii 1989 şi 2002 denumeam „state în tranziţie” era grupul statelor din Europa Centrală şi de Est care făceau trecerea de la dictatură la democraţie şi de la economia de comandă la economia de piaţă.

În cadrul unui atare proces de trecere, după 2002, respectiv după deciziile luate de Consiliul Atlantic de la Praga şi de Consiliul European de la Copenhaga, se pot face o serie de subdiviziuni. Astfel, într-un prim grup ar putea fi situate statele care au perspectiva de a deveni membri ai UE până în anul 2007. Aceste state se găsesc în „post-tranziţie”. Aceasta înseamnă că ele sunt democrate dar democraţia lor nu este încă pe deplin consolidată, ordonată, pozitivă şi raţională. Ele beneficiază, de asemenea, de o economie de piaţă dar aceasta nu este pe deplin funcţională şi nu este ferită de influenţele negative ale acumulării primitive de capital şi ale corupţiei (de regulă, asociată oricărui proces de tranziţie). „Post-tranziţia” este, aşadar, etapa trecerii la normalitate şi modernitate prin transformarea democraţiei anarhice în democraţie pozitivă şi a economiei de piaţă primitive într-o economie de piaţă funcţională. Pe acest drum unii sunt mai avansaţi (cele zece state care vor intra în UE în 2004) şi alţii mai rămaşi în urmă (cele două state care se estimează că vor intra în UE în 2007). Cu toţii, însă, vor avea, în contextul globalizării, un rol integrat în cel al Europei unite.

Un al doilea grup este format din statele care se găsesc în diverse faze de evoluţie ale „tranziţei propriu-zise”, grup, la rândul său, susceptibil a fi împărţit în state cu vocaţie europeană (Balcanii de Vest, Republica Moldova, Belarus şi Ucraina), state cu vocaţie euro-atlantică (în special Turcia dar şi Georgia şi Armenia) şi state cu vocaţie euro-asiatică (Rusia şi fostele republici sovietice din Asia Centrală).

Statele care se află în tranziţie (politică-spre democraţie şi statul de drept, consolidarea societăţii civile; economică-spre economia de piaţă funcţională; geostrategică – către noi sisteme de alianţe regionale) sunt cele care nu au şanse de a fi integrate în Uniunea Europeană până în 2007. Acest al doilea grup nu este, însă, nici el omogen.

Spaţiul analizat aici poate fi compartimentat în funcţie de tradiţiile istorice, condiţiile politice şi economice, rolul geostrategic în: Balcanii de Vest (Serbia şi Muntenegru; Bosnia-Herţegovina; Macedonia; Albania şi, eventual Croaţia); Turcia şi zona caucaziană; Comunitatea Statelor Independente (CSI) cu o specială privire asupra Moldovei, Ucrainei şi Belarus. Fiecare zonă în parte este, la rândul ei, eterogenă cultural, politic şi etnic.

Din punct de vedere istoric, al elementelor culturale şi religioase, zona aparţine Europei. Împreună cu Bulgaria, Grecia şi Turcia europeană ea este, stricto sensu, extensia sudică (sud-estică) a Europei Centrale. Doar conflictele interetnice, rivalităţile naţionale de după războiul rece au deturnat zona de la traiectoria pe care a urmat-o Europa Centrală: integrarea în NATO şi Uniunea Europeană. Aşadar, viitorul statelor zonei este spre integrarea lor în Alianţa Nord-Atlantică şi Uniunea Europeană. Pentru acest lucru este nevoie de abandonarea geloziilor naţionale, maturizarea elitelor politice; este nevoie de consolidarea economiei de piaţă şi de statornicirea regulilor statului de drept.

Acestor riscuri li se adaugă şi o mare sfidare: modernizarea organizării statale a societăţii în condiţiile în care tradiţiile de clan ale mai multor comunităţi etnico-culturale din zonă (în special cea albaneză) fie nu favorizează respectul pentru instituţiile statului civic şi multicultural, fie conduc spre dezagregarea statelor în adevărate „oraşe-stat” (aşa cum este cazul în Bosnia-Herţegovina). Un atare proces de consolidare şi modernizare statală trebuie să aibă loc simultan cu procesul de integrare sub-regională şi continentală.

O posibilă strategie social-democrată menită a permite transformarea Balcanilor de Vest într-o zonă de pace, stabilitate şi securitate precum şi de a deschide calea integrării lot în UE ar putea fi concepută pe baza următoarelor puncte: i. Transformarea organizării societale tradiţionale bazate pe familie (clan) într-o organizare societală de tip naţional modern, sărindu-se peste stadiul statului naţional construit pe baze etnice, direct la nivelul statului civic multicultural care ar urma, în final, să fie integrat în naţiunea cosmopolită europeană; ii. Organizarea dialogului şi a unor forumuri de dezbatere a tuturor comunităţilor trăitoare pe teritoriul mai multor state dar având o origine etno-culturală comună, în scopul de a le face să înţeleagă, în acelaşi timp, ceea ce au în comun ca naţiune culturală precum şi faptul că fiecare dintre ele are multe şi importante particularităţi care le separă interesele şi destinele, aşa încât nu au decât de câştigat prin integrarea în ordinea statelor în care trăiesc şi ai căror cetăţeni sunt; iii. Mobilizarea de resurse în scopul finanţării: a) proiectelor care pot consolida naţiunile civice din zonă, b) proiectelor comune destinate dezvoltării regionale; iv. sprijinirea: a) dezvoltării societăţii civile în fiecare stat al regiunii şi la nivelul întregii regiuni, b) dezvoltării clasei mijlocii în fiecare dintre statele regiunii, c) creşterii nivelului general de educaţie în statele regiunii, d) policentrismului cultural şi a educaţiei multiculturale; v. Promovarea de programe şi acţiuni menite a creşte încrederea între diferitele comunităţi etno-culturale din regiune.

Recent, Turcia seculară a lui Kemal Ataturk a ales să fie guvernată de un partid islamic. Acest fapt a determinat punerea în evidenţă a unei dileme fondatoare pentru statul modern turc: armata a modernizat societatea şi organizarea statală, militarii sunt gardienii laicităţii statului, dar prin kemalism turcii au separat modernitatea de democraţie, pluralismul de libertate. În consecinţă, chiar dacă kemalismul a modernizat societatea turcă el nu a putut-o şi democratiza în aceeaşi măsură; chiar dacă i-a dat structuri mai pluraliste nu i-a dat şi libertatea cetăţeanului de a le crea şi a opta în voie pentru ele. S-a ajuns astfel într-un cerc vicios în care kemalismul întăreşte, în numele modernităţii (bazate pe democraţia militară şi pe autoritarismul civil), exclusivismul religios, iar acesta, în numele democraţiei (adică al unui pluralism şi al unei toleranţe neconforme cu fundamentalismul credinţei) alimentează puterea armatei asupra societăţii.

Experienţa secolului XX a arătat că fundamentalismul se poate combate numai prin forţa democraţiei, deci islamul fundamentalist trebuie să fie combătut de islamul deschis spre modernitate (capabil să sintetizeze credinţa cu toleranţa, principiile cu pragmatismul şi tradiţia cu modernitatea lumii globale). În concluzie, Turcia trebuie să internalizeze principiile fundamentale ale sistemelor politice democratice. Miza istorică este de a demonstra că nu există o incompatibilitate între islam şi democraţie. În acel moment orice obiecţii în legătură cu apartenenţa Turciei la comunitatea de valori care este Uniunea Europeană va deveni superfluă.

În ceea ce priveşte Caucazul (mai exact Transcaucazia sau Caucazul de Sud, regiune incluzând Georgia, Armenia şi Azerbaidjanul) trebuie plecat de la constatarea că această zonă este una a întâlnirii unor identităţi culturale diferite (unele mai apropiate de Europa, altele de Eurasia), precum şi a unor interese strategice diferite (europene, euro-asiatice şi euro-atlantice). Această combinaţie culturală şi geo-politică va fi determinantă pentru rolul ţărilor din regiune şi al regiunii în întregul său, în cadrul ordinii globale.

Integrarea întregii Transcaucazii în UE sau în CSI ar fi, pe de o parte, forţată (întrucât ar ignora şi vocaţia obiectivă a ţărilor în cauză şi opţiunile lor subiective) iar pe de altă parte, de natură a periclita anumite echilibre geo-strategice. În plus, în special o autentică integrare a Georgiei şi Azerbaidjanului în CSI, presupune construirea sau refacerea încrederii între acestea şi Federaţia Rusă, ceea ce este inevitabil să ceară scurgerea unui foarte lung interval de timp. Pe de altă parte, împărţirea Transcaucaziei între Europa (unită) şi Eurasia (CSI), respectiv plasarea ţărilor din zonă sub umbrele de securitate şi în contexte geo-politice diferite (ex. Georgia şi eventual Armenia în UE iar Azerbaidjanul în CSI ori într-o confederaţie caspică sau Geogia şi Azerbaidjanul în NATO iar Armenia în CSI) ar putea favoriza exacerbarea conflictelor dintre ele. Ţinând seama de toate aceste aspecte este posibil şi dezirabil ca, în ciuda conflictelor şi crizelor care în prezent le dezbină, statele din zonă să ajungă, în cele din urmă, la concluzia formării unui Commonwealth al Statelor Transcaucaziene, care ar fi, probabil, soluţia cea mai bună. În caz de reuşită acest Commonwealth (cu structura unei confederaţii) ar putea juca nu rolul unei zone tampon ci pe pe acela al unei piese de agregare a marilor ansamble european, euro-asiatic şi auro-atlantic ale căror interese vitale se întâlnesc în Caucaz. Constituirea unui asemenea Commonwealth transcaucazian presupune, însă, rezolvarea prealabilă a conflictelor de interese şi definirea unui sistem de cooperare strategică în regiune între Rusia, SUA şi Europa (UE).

Tradiţional, în ultimele secole, Rusia a avut două mari probleme: a) ruptura permanentă dintre societate şi putere, dintre social şi politic; b) mentalitatea de cetate asediată, ideea că securitatea sa este cu atât mai mare cu cât vecinii sunt mai slabi şi mai în nesiguranţă. Depăşirea acestor două probleme este esenţială atât pentru destinul Rusiei în sine cât şi pentru relaţia ei cu lumea, deci pentru configurarea rolului pe care îl va avea de jucat în contextul globalizării. Acestor două probleme li se adaugă alte trei mari sfidări, de astă dată cu caracter de etapă şi anume: a) capacitatea de a construi instituţii apte să asigure administrarea coerentă a întregului său teritoriu actual (ameninţat cu descompunerea atât din cauza tendinţelor separatiste ale unora dintre subiecţii federaţiei, cât şi a atitudinii de autonomizare dezordonată, anarhice şi dizobediente a unora dintre regiunile ruseşti, precum şi a ocupaţiei lente a zonelor extrem orientale de către fluxurile migratorii masive venite în special din China ori a expansiunii fundamentalismului islamic şi a criminalităţii organizate în sudul ţării); b) capacitatea de identificare a unor criterii de coeziune noi (post sovietice şi post panslave) capabile să asigure loialitatea cetăţenilor faţă de Federaţie şi prin aceasta viabilitatea Federaţiei înseşi (Rusia trebuie să devină o Federaţie reală, funcţionând în condiţiile democraţiei şi ale statului de drept, ale transparenţei şi răspunderii, aptă a răspunde mai bine decât alte formule de organizare statală nevoilor de securitate, libertate, demnitate - inclusiv cultural-identitară - şi prosperitate ale cetăţenilor săi); c) capacitatea de a realiza concilierea dintre oligarhie (cleptocraţie) şi stat, ceea ce implică integrarea pieţii subterane în ordinea de stat şi în ansamblul efortului social destinat securităţii naţionale, precum şi realizarea uni just echilibru între opţiune, risc şi răspundere. În termeni asemănători se pune problema construcţiei CSI (care, în final se va reduce, probabil, la Federaţia Rusă, cele cinci republici central asiatice şi, eventual, unele ţări caucaziene) ca o confederaţie autentică şi viabilă, pentru ai cărei subiecţi asocierea cu Rusia trebuie să însemne accesul rapid la o civilizaţie superioară, evitarea pericolelor fundamentalismului şi al agresiunii crimei organizate, mai multă securitate şi mai multă prosperitate. Social-democraţia mondială trebuie să ajute Federaţia Rusă a parcurge un asemenea drum întrucât numai astfel ea poate să joace un rol constructiv în cadrul globalizării valorificându-şi aptitudinile pozitive.

Evoluţiile din ultimii ani indică faptul că Rusia a încetat a mai fi inamicul strategic al lumii libere euro-atlantice. Preşedintele Putin pare a fi înţeles că securitatea şi prosperitatea uriaşei sale ţări, în condiţiile noilor oportunităţi şi ameninţări aduse de globalizare, depind de cooperarea cu democraţiile euro-atlantice, precum şi de refacerea legăturii între societatea rusă şi puterea politica a statului rus, legătura ruptă încă din primele secole ale mileniului trecut.

Elita politică rusă trebuie să fie conştientă că principala prioritate a Rusiei este propria sa modernizare, mai degrabă decât efortul de a-şi recâştiga statutul de putere mondială. Dacă acest proces de cuplare sau recuplare a Rusiei la structurile şi la valorile Occidentului european - proces început de mai multe ori în istoria ruşilor dar niciodată dus până la sfârşit - va fi, de asta data, împlinit, Rusia va putea deveni din non-inamic (ceea ce obiectiv este astăzi) un aliat (ceea ce astăzi are vocaţia de a fi). Până atunci ea rămâne în situaţia pentru toţi inconfortabilă, de a fi ori un "tovarăş de drum" a cărui preferinţă pentru metodele de forţă în locul soluţiilor politico-economice în soluţionarea, de pildă, a crizei cecene sunt trecute - în mod greşit - cu vederea, de dragul alianţei împotriva terorismului global, ori ca un partener de afaceri asupra căruia trebuie ţinut un ochi mereu vigilent.

Pentru ca Rusia să devină un centru de putere pozitiv în contextul globalizării ea trebuie să fie democrată şi prosperă. În acest scop este necesar ca celelalte ţări ale lumii să aplice în relaţiile cu Rusia o strategie în trei puncte, după cum urmează: a) să consolideze securitatea geo strategică a Rusiei prin consolidarea stabilităţii şi securităţii statelor mici şi mijlocii din vecinătatea ei imediată şi apropiată, care să constituie o punte între ea şi spaţiul european şi euro-atlantic, lipsind de necesitate apelul la noi zone tampon; b) să contribuie la dezvoltarea economică a Rusiei prin programe adecvate de asistenţă şi investiţii, inclusiv prin consolidarea şi deschiderea pieţelor din vecinătatea ei; c) să includă Rusia într-un sistem de codecizie pe baza unui parteneriat special cu organizaţiile integrate europene, euro-atlantice, pan-asiatice şi globale.

• Controlul asupra armelor de distrugere în masă (nucleare, chimice sau bacteriologice) precum şi a tehnologiei de producere a acestora. Cel mai mare risc pentru securitatea globală, rezultat din căderea fizică şi morală a fostei Uniunii Sovietice şi a Armatei Roşii, este reprezentat de traficul de materiale de fisiune. Ameninţarea este cu atât mai mare, având în vedere că nu s-a putut stabili încă dimensiunea acestei pieţe şi nici rolul pe care-l joacă elementele crimei organizate. Probabil ea este mai mare decât ne imaginăm. Consolidarea unei mari democraţii ruseşti va neutraliza o asemenea ameninţare neconvenţională.
• Crima organizată, traficul de droguri şi de fiinţe umane. Arsenalul de mijloace folosit de organizaţiile criminale este deosebit de variat, începând cu traficul de droguri, care a fost şi rămâne activitatea predominantă şi coloana vertebrală financiară a acestora, traficul de arme şi terminând cu falsificarea cărţilor de credit sau transferurile frauduloase de bani prin intermediul reţelei Internet. Teritoriul Federaţiei Ruse este unul din locurile cele mai importante de tranzit pentru cele mai diferite fluxuri ale crimei organizate mondiale. Întreruperea fluxurilor criminale şi neutralizarea ameninţărilor reprezentate de ele pot fi realizate de Rusia în măsura în care ea devine o democraţie consolidată şi prosperă.
• Fenomenul mereu mai amplu al migraţiei mondiale, ajuns deja la zeci de milioane, prezintă riscul de propagare transcontinentală a conflictelor etnice şi sociale. O Rusie puternică şi democrată poate ţine sub control un asemenea fenomen, contribuind, totodată, la asigurarea unui echilibru corect între libera circulaţie a persoanelor şi oferirea pentru fiecare popor din zona sa limitrofă central-asiatică a unei perspective decente de libertate, securitate şi prosperitate în propria ţară. (Rusia nu trebuie transformată, însă, într-un avanpost al creştinismului european care să apere prin ortodoxie, catolicismul şi protestantismul occidentale împotriva islamului. Dimpotrivă, ea ar trebui să fie o punte între islamul asiatic şi creştinismul european, în condiţiile unei reale securităţi obţinute prin liberalism şi multiculturalism/dialog multicultural.)
• În lumea globalizată Rusia nu va fi doar o „zonă-filtru” pentru migraţia de origine asiatică ci şi o sursă distinctă de emigraţie. Ţinând seama de faptul că rata fertilităţii în Rusia este mai mare decât în Europa Occidentală şi Centrală, precum şi că nivelul educaţiei în Rusia este ridicat, se poate anticipa că această ţară va juca un rol important în realizarea echilibrelor demografice din zona europeană şi euro-atlantică. Odată cu fluxurile migratorii pozitive de provenienţă rusă (probabil bine primite în Europa şi SUA, inclusiv din cauza compatibilităţii culturale) în zonele de imigraţie va fi purtată, însă, şi spiritualitatea rusă care, astfel, va influenţa din ce în ce mai mult mentalităţile şi modul de creaţie occidentale.
• Lumea globală va fi, neîndoielnic, o lume policentrică. Centrele respective nu vor fi, în primul rând, centre de putere militară, ci de putere economică şi culturală. Ficare dintre ele va încerca, în mod firesc, să-şi promoveze propria agendă politică. Pentru pacea, securitatea şi stabilitatea globală va fi esenţial ca între centrele de putere să se realizeze un echilibru astfel încât ele să se integreze într-o acţiune coerentă. În condiţiile schimbărilor de mediu politico-social un asemenea echilibru va fi unul dinamic şi el va implica asocieri cu geometrie variabilă. Dintr-o atare perspectivă este de aşteptat ca o Rusie puternică (cu statut de putere regională) să intervină, pe de o parte, pentru asigurarea echilibrului între superputerile globale care vor fi SUA şi China iar, pe de altă parte, pentru asigurarea echilibrului între SUA şi Europa (făcând posibilă pentru europeni şi dezirabilă pentru americani continuarea implicării SUA în Europa şi menţinerea statutului SUA de „putere europeană).
• Într-o ordine globală Rusia va avea - datorită aşezării sale geografice de-a lungul unor mari rute ale resurselor energetice ca şi datorită bogatelor sale rezerve de hidrocarburi şi produse de bază – un rol de factor regulator în asigurarea echilibrului pe piaţa petrolului, gazelor naturale şi altor produse strategice, precum şi în garantarea securităţii energetice a lumii (inclusiv prin diversificarea surselor şi căilor de transport). Pentru ca un asemenea rol să fie jucat într-o manieră pozitivă va fi indispensabil ca democraţia rusească să se consolideze, rolul oligarhilor în economia rusă să fie drastic diminuat şi statul rus să fie asociat la sistemele de guvernare globală.

Dispariţia structurii imperiale a Uniunii Sovietice a lăsat Asia Centrală şi zona caucaziană într-un deficit de putere. Rusia este (şi probabil va rămâne) prea slabă pentru a recâştiga dominaţia imperială asupra regiunii, dar este destul de puternică pentru a nu putea fi exclusă din ecuaţia regională. Turcia şi Iranul sunt suficient de puternice pentru a fi influente, dar vulnerabilităţile politice interne le fac să nu poată face faţă concurenţei ruse şi provocărilor legate de conflicte din regiune. China este suficient de puternică pentru a fi un actor important al zonei, dar este un stat încă în căutarea identităţii. Există, însă, toate elementele necesare spre a anticipa că această ţară va deveni o superputere capabilă să intre într-un raport de contrapondere cu superputerea americană. În consecinţă relaţia chino-americană (o relaţie între două superputeri – poate singurele şi probabil principalele) va fi aceea care va determina – cel puţin în măsură covârşitoare - modelul securităţii globale. De aceea este de dorit ca respectiva relaţie să nu fie una tensionată, conflictuală. Spre a evita tensiunile specifice degajate de sistemele cu doi poli va fi utilă includerea în joc a unui al treilea jucător. Această situaţie impune, pentru asigurarea stabilităţii geostrategice în Eurasia, realizarea unui mecanism al echilibrului puterii între Rusia, Turcia, Iran şi China, precum şi între China şi SUA. Rezolvarea problemelor regionale va avea loc, astfel, pe baza principiului „nici dominare, nici excludere".

Statele Unite şi Uniunea Europeană vor trebui, la rândul lor, să colaboreze cu toţi aceşti actori regionali, astfel încât: a) nici unul din ei să nu aibă un rol de hegemon; b) accesul la resursele energetice să fie liber; c) investiţiile internaţionale în zona caspică-central-asiatică să determine consolidarea independenţei noilor state de aici, apariţia unui sentiment de stabilitate şi securitate în zonă, reducând riscurile unor conflicte cultural-identitare de tip balcanic.

Realizarea obiectivelor de stabilitate şi securitate în Eurasia ca şi transformarea Eurasiei într-un centru de putere capabil să participe cu o contribuţie pozitivă la garantarea echilibrului global şi la funcţionarea noii ordini internaţionale, depind nu numai de evoluţia Federaţiei Ruse ci şi de măsura în care aceasta va şti să mobilizeze energiile şi voinţa politică a unora dintre fostele republici sovietice spre a forma un Commonwealth al Statelor Independente (CSI) democrat, eficient şi născut din încrederea reciprocă şi opţiunea liber exprimată a participanţilor. În acest sens CSI va trebui organizată pe baze confederative aproximativ după modelul actual al Uniunii Europene. Numai o astfel de CSI va putea juca rolul unui pol de sănătate politico-economică şi a unui factor de echilibru în globalismul multipolar. Totul este ca această confederaţie să se organizeze şi să funcţioneze în condiţii democratice. În acest caz, ea va fi necesară spre a intra în sistemul de echilibru şi contraponderi format împreună cu SUA şi China (eventual şi Japonia), pe de o parte, cu Europa şi SUA, pe de alta. În caz contrar, CSI-ul actual fie că se va dezagrega (mai mult sau mai puţin lent), fie că va fi marcat de permanente tensiuni interne a căror rezolvare va fi încercată inclusiv după modelul cunoscut al exportului problemelor litigioase devenite, astfel, surse de insecuritate contagioasă.

Pericolul pentru Ucraina şi Republica Moldova este de a rămâne din punct politic şi economic “vecini periculoşi”. Aceste două state sunt, în prezent, potenţiali propagatori ai riscurilor asimetrice (crima organizată, emigraţie ilicită).

Consolidarea unei Ucraine suverane, care între timp se auto-defineşte ca stat central-european şi se angajează într-o integrare mai strânsă cu Uniunea Europeană, poate fi o necesitate şi pentru asigurarea unui pluralism geopolitic în Eurasia. În mod categoric Ucraina este, din punctul de vedere al vocaţiei sale, o ţară de frontieră, un pod natural situat cu un picior în UE şi cu altul în CSI. În cele din urmă o opţiune va fi, totuşi, necesară. Dacă Ucraina ar îndeplini criteriile de aderare la UE prezenţa ei ca ţară de flanc a Europei unite va fi extrem de utilă. În prezent, însă, rămânerea Ucrainei în CSI şi, pe cale de consecinţă, într-o „vecinătate prietenoasă” a UE, pare a fi mai plauzibilă. Aceasta nu ar fi o problemă dacă CSI ar fi o confederaţie democrată şi prosperă.

Republica Moldova trebuie să îşi consolideze independenţa statală în relaţia cu Federaţia Rusă; să îşi redescopere şi consolideze propria identitate culturală; să dezvolte instituţiile şi mecanismele economiei de piaţă; să garanteze respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, astfel încât să transforme în realitate posibilitatea integrării sale în Uniunea Europeană. În ciuda trecătoarei ei derute politice şi de conştiinţă, prin trecutul ei istoric, prin poziţia ei geografică şi prin datele culturii ei (latine) Republica Moldova aparţine indiscutabil Europei şi nu Eurasiei. De aceea viitorul ei trebuie văzut exclusiv în UE.

Belarus nu asigură standarde democratice minime în alegeri libere şi în reforme economice. Drepturile omului sunt sistematic violate. Atractivitatea economică este foarte scăzută din cauza comportamentului agresiv faţă de firmele şi reprezentanţii occindentali. Chiar dacă în Belarus nu există serioase riscuri de conflicte etnice, extinderea spre est a Uniunii Europene, face din regimul de la Minsk un vecin periculos. În ciuda acestor factori negativi, există şi o serie de elemente care vorbesc despre vocaţia europeană a Belarus. Aceştia sunt mai ales: a) geografia, care situează Belarus în Europa Centrală sau cel puţin, la extremitatea vestică a Europei de Est iar nu în Eurasia; b) compoziţia etnică şi cultural-religioasă a populaţiei, care include o importantă comunitate de origine poloneză, în cea mai mare parte de confesiune catolică; c) gradul ridicat de educaţie a populaţiei, urmare a unui proces de industrializare care a fost cel mai înalt din fosta URSS.

Dificultatea relaţiei cu Belarus nu este cauzată doar de caracterul dictatorial al regimului Lukasenko, ci şi de împrejurarea că Belarus este complet ignorată sau izolată în relaţiile internaţionale. Umplerea vacuum-ului strategic consecutiv acestei excluderi este o necesitate pentru a valorifica şansele de europenizare sau vocaţia europeană a belaruşilor, care sunt inutilizate în prezent. Susţinerea opoziţiei democrate emergente şi consolidarea societăţii civile din Belarus sunt părţi ale unei strategii necesare în acest sens. De asemenea, democratizarea Belarus şi consolidarea unei independenţe reale de natură a-i permite să opteze liber pentru Europa şi integrarea în UE, ar trebui privite ca parte a unei probleme coerente (împreună cu criza transnistreană, secesionismul Crimeii, problema abhază şi sud osetină, ca şi conflictul îngheţat din Nagorno-Karabah) al cărui obiect este statutul post-imperial al Rusiei şi gestiunea moştenirii imperiului sovietic. Caracterul coerent al problemei impune o rezolvare coerentă. O asemenea rezolvare nu va putea fi găsită decât în contextul stabilirii rolului Rusiei şi al CSI în cadrul noii ordini globale, al participării lor la guvernarea globală.